Naționala României a pierdut cu 3-1 în deplasarea din Bosnia și Herțegovina, meci în care Denis Drăguș a fost eliminat la doar două minute de la intrarea în teren, depășind recordul precedent de trei minute al lui Jean Vlădoiu de la meciul cu Elveția din 1994. În duelul său de la distanță cu Anghel Iordănescu, se poate spune că Mircea Lucescu a ieșit “câștigător” la acest capitol. Dincolo, Edin Džeko a marcat din nou împotriva tricolorilor și a ajuns la 72 de goluri pentru naționala țării sale. Un număr enorm pentru veteranul atacant bosniac, acesta depășindu-l în topul marcatorilor internaționali pe Miroslav Klose, un atacant la mare modă în urmă cu 15-20 de ani și golgheterul all-time al Germaniei cu 71 de goluri.
Un contrast evident față de naționala României, unde Drăguș devenise în ultimele 18 luni atacantul titular. Cu doar 7 goluri în 27 de meciuri și cu o suspendare acum după eliminarea de la Zenica, dublată și de o perioadă de secetă la echipa de club din Turcia, este foarte posibil să iasă din circuitul naționalei. Iar astfel doar ar îngroșa lista atacanților scoși țapi ispășitori pentru rezultatele nefaste ale naționalei și trecut pe tușă. Golgheterii all-time ai României, Mutu și Hagi au doar 35 de goluri și niciunul din ei nu a fost atacant central. În timp ce alte națiuni au un nouar clasic drept golgheterul absolut, pe plaiurile mioritice poziția aceasta a fost deseori ignorată sau neexploatată suficient datorită marii dragoste a jurnaliștilor sportivi pentru mingicari sau decari. Timp de aproape jumătate de secol, golgheterul României a fost Iuliu Bodola cu 31 de goluri (deși fapt curios, totalul golurilor sale internaționale este de tot 35 de goluri, având patru marcate și pentru Ungaria).
Un prim exemplu din istoria naționalei, este Dudu Georgescu cu 21 de goluri în doar 40 de meciuri, fiind de două ori câștigător al Ghetei de Aur și de două ori în top 10 pentru Balonul de Aur (1975 și 1977). Considerat atacantul român cu cea mai bună lovitură de cap din istorie, Dudu Georgescu a fost în umbra lui Dobrin și Balaci în ceea ce privește popularitatea, iar faptul că mare parte a carierei a evoluat la Dinamo unde a fost în umbra altor doi coloși, Dinu și Lucescu, l-a făcut să nu fie apreciat de maeștrii condeiului la adevărata sa valoare.
Următorul exemplu este Rodion Cămătaru, amintit astăzi doar pentru episoadele infame din 1987 când a câștigat Gheata de Aur în fața austriacului Toni Polster cu 26 de goluri marcate în ultimele nouă etape, trofeu revocat ulterior. Altfel, Cămătaru a fost un atacant foarte bun, membru al Craiovei Maxima, marcator în victoria din Suedia din preliminariile EURO 1984 și pe final de carieră golgheter la Heerenveen cu 26 de goluri în 71 de meciuri, fiind desemnat în 2020 de către clubul olandez drept cel mai bun atacant din istoria sa, în fața unor nume mari precum Van Nistelrooy sau Huntelaar. La națională a marcat 21 de goluri în 74 de meciuri, la fel fiind mediatic în umbra unor jucători precum Balaci, Hagi, Bölöni sau feblețea lui Mircea Lucescu, Romulus Gabor.
Probabil cel mai popular atacant al României a fost Florin Răducioiu, de o sinceritate naivă și nonșalantă, membru de soi al Generației de Aur, rămâne jucătorul român cu cele mai multe goluri din istoria Campionatelor Mondiale. S-a retras de la națională la doar 26 de ani după ce Anghel Iordănescu nu i-a promis că va mai rămâne titular după EURO 1996, atacantul trecând printr-o perioadă mai agitată cu multe schimbări de cluburi. La fel ca Dudu Georgescu are 21 de goluri în 40 de meciuri, dar ce este impresionant la Răducioiu este că toate golurile sale au venit în meciuri oficiale. Dacă nu ar fi sărit peste anumite meciuri amicale în perioada când juca în Italia și nu s-ar fi retras prematur, avea toate șansele să își dubleze cifrele, avându-l ca furnizor de pase pe un Gheorghe Hagi aflat în vârful carierei.
Înlocuitorul la națională al lui Răducioiu a fost Viorel Moldovan, mai masiv, mai puternic, dar și mai lipsit de finețuri la finalizare. Un marcator bun, dar și cu anumite slăbiciuni, Moldovan a prins perioada de final a Generației de Aur marcând majoritatea golurilor sale sub tricolor între 1996 și 2000 (21 din totalul de 25). În noul mileniu a fost treptat eclipsat de Ionel Ganea și Marius Niculae, doi atacanți de o mai bună calitate, dar care au fost măcinați de accidentări care i-au împiedicat să aibă cifre mai bune.
Ultimul mare nouar român a fost Ciprian Marica, atacant care a reușit să atingă 25 de goluri pentru România până la 30 de ani, după care a fost nevoit să se retragă brusc cu probleme la genunchiul drept. Marica a fost și primul atacant criticat în câteva rânduri la echipa națională în special din cauza unei forme în general neconvingătoare la echipele de club unde a evoluat. La asta se adaugă și apariția sa prin tabloide într-o perioadă de secetă la echipa națională în ce privește calificările la turneele finale, cu excepția EURO 2008.
Restul de atacanți de lungă durată ai României au suferit critici puternice și chiar atacuri la persoană dure pe social media în ciuda unor calificări sporadice la Europene. Bogdan Stancu (14 goluri în 53 de meciuri) este cel mai puternic exemplu, urmat de Claudiu Keșerü (13 goluri în 45 de meciuri), George Pușcaș (11 goluri în 46 de meciuri) și Denis Alibec (6 goluri în 45 de meciuri). Lor li se adaugă și Drăguș, jucători care au fost ignorați pe la începuturile carierei când arătau acea scânteie, apoi au ajuns pe la națională într-o perioadă de maturitate, dar la prima pasă mai proastă au fost huiduiți și contestați, în timp ce alți jucători au fost tratați ca niște perle, protejați de critici. Iar tratamentul acesta a contribuit treptat și la declinul fiecăruia dintre atacanți la echipele de club, iar acest ciclu pare să se repete în continuare, pentru că atacantul în România e considerat doar omul ce o bagă în poartă, nefiind crescuți și șlefuiți de tineri pentru a deveni un reper în jocul echipei. Nefiind tolerate pasele lor mai proaste și nici nefiind jucați de coechipieri pentru a puncta pe tabela de marcaj mai des. Obsesia pentru decari sau atacanți de bandă drept factorii diferențiali din jocul echipei arată primitivismul în care se scaldă în continuare fotbalul românesc. (Lucian BOROȘ)
Distribuie: