Puține opere literare au reușit să pătrundă în sufletele cititorilor precum Contele de Monte-Cristo, considerat de mulți drept “mitul literaturii universale”, un roman care a fost ecranizat de nenumărate ori în istorie atât pe marele ecran cât și pe micul ecran și a inspirat numeroase adaptări moderne în toată lumea a unei povești complexe bazate pe speranță, dreptate, răzbunare, milă și iertare.
Versiunea din 2024 scrisă și regizată de către Matthieu Delaporte și Alexandre de La Patellière a reprezentat un proiect ambițios al Franței de a recrea povestea lui Edmond Dantès în limba în care a fost gândită și scrisă cartea de către Alexandre Dumas-tatăl în urmă cu 180 de ani. Provocarea de a sintetiza esența romanului de peste o mie de pagini într-un lungmetraj de trei ore a fost dusă la capăt cu succes, fiind aplaudat la scenă deschisă timp de 11 minute după premierea din cadrul Festivalului de Film de la Cannes din luna mai.
Ce aduce nou această versiune?
Ca orice ecranizare cinematografică a unui roman de excepție, așteptările sunt mari, dar lesne de înțeles, multe dintre personajele secundare lipsesc pentru ca acțiunea să nu fie mai încărcată decât este necesar. Acest fapt scade puțin din complexitatea Contelui de Monte-Cristo în drumul său spre a-i pedepsi pe cei vinovați, el fiind un om transformat, rezervat și necunoscut cititorului prin noua înfățișare sub care pătrunde în viața elitelor pariziene, iar caracterizarea directă și indirectă prin intermediul personajelor secundare ce nu fac obiectul răzbunării sale, oferă o sursă neprețuită de detalii asupra protagonistului.
Din acest motiv, omul meticulos, răbdător, de un calm imperturbabil din carte și mereu cu un pas înaintea celorlalți, în film este restricționat de timp spre a interacționa cel mai mult cu cei vinovați de nefericirea lui. Acest conte este plin de angoase, parcă grăbit să își ducă la capăt răzbunarea cât mai repede, orbit de durere pe alocuri și pare că face eforturi mari pentru a păstra aparențele unui intelectual enigmatic școlit prin tainele Orientului. Desigur că din cauza duratei filmului, Monte-Cristo nici nu are timpul necesar pentru a-și crea trupa de aliați credincioși de care dispune în carte. Pierre Niney face însă un rol extraordinar și credibil cu mijloacele (nu multe de altfel) pe care le are la dispoziție, fiind un Dantès mult mai curajos și instruit decât în carte sau în alte ecranizări anterioare, un om pentru care viitorul frânt în mod nedrept de cei 14 ani de închisoare la Château d’If lasă cicatrici mult mai adânci și o durere mult mai mare.
Cineaștii au adus un mare plus în acest film prin utilizarea unor măști reale pentru personajul principal, ceva nemaiîntâlnit în alte adaptări, dar perfect în ton cu eroul lui Dumas, care recurge la deghizări și aliasuri pentru a-și duce cu îndemânare planurile la bun sfârșit. În mod simbolic, Dantès al lui Pierre Niney are o cicatrice pe obrazul stâng dobândită în momentul întemnițării, o rană vie a sufletului său desfigurat de trădarea suferită și care este vizibilă în cadrele când își dă jos “masca” de conte. Nu lipsesc misterul și misticismul din jurul acestui conte de Monte-Cristo, hainele negre, mănușile, pelerina și jobenul, privirea dură și intimidantă, pasiunea pentru opiu și înclinația către magie a unui om ce pare în marea majoritate a filmului de nezdruncinat din drumul său.
O noutate simbolică a acestui film este legată de aspectul fizic al principalului rival al lui Dantès, Fernand de Morcerf, care pierde ochiul stâng în momentul unei trădări pe care o comite când este ofițer al armatei franceze, iar în mare parte a filmului, actorul Bastien Bouillon poartă un petic care îi oferă o înfățișare mai sinistră. Acest procedeu este pentru prima dată folosit într-o ecranizare a Contelui de Monte-Cristo, dar operele lui Dumas nu sunt străine de asta, personajul Rochefort din universul muschetarilor fiind deseori portretizat cu un petic pe ochiul stâng, spre deosebire de aspectul său din cărți. În rest, Fernand de Morcerf este prezentat drept “copilul de familie bună” dominat de invidii și gelozii, dornic de putere și modelat de cariera militară urmată de nevoie care îl definesc drept rece și calculat.
Însă, de departe, principala noutate este prezența încântătoare a actriței franco-românce Anamaria Vartolomei (25 de ani) născută în Bacău în rolul frumoasei și exoticei Haydée, fiică a Epirului, care în această adaptare este crescută de un trib de vlahi din Balcani după un eveniment tragic al copilăriei sale. Aceasta vorbește în anumite secvențe în limba română cu Pierre Niney, care portretizează cu îndemânare această latură poliglotă a contelui de Monte-Cristo, care în afară de franceza nativă, are dialoguri și în engleză, italiană și română. În lipsa ajutoarelor clasice ale protagonistului, Haydée are un rol extins în film, ajungând să se îndrăgostească de Albert, fiul lui Fernand și al lui Mercédès. Ea și Andrea Cavalcanti, fiul ilegitim al procurorului de Villefort reprezintă singurii aliați ai lui Edmond Dantès în misiunea sa, iar Haydée prin puritatea și determinarea ei, acționează deseori ca o conștiință pentru conte. Legătura ei romantică cu Albert de Moncerf, fiul celui mai mare dușman al său, nu este aprobată de Monte-Cristo, dinamica dintre aceste trei personaje având ecouri în Mizerabilii lui Victor Hugo unde Jean Valjean nu este de acord la început cu iubirea dintre fiica lui adoptivă Cosette și tânărul Marius, dar la final acționează ca un înger păzitor pentru a asigura fericirea tânărului cuplu. Edmond Dantès al nostru reușește să facă același lucru, dar mai mult împotriva voinței sale și mânat de iubirea pe care i-a purtat-o lui Mercédès, alături de care existența lui viitoare se rezumă în epilogul filmului la două cuvinte, “așteaptă și nădăjduiește.”
Concluzie
Din punct de vedere al imaginii și al coloanei sonore, filmul este fără cusur, distribuția este excelentă, interpretările sunt convingătoare și parfumul de epocă este prezent în fiecare cadru. Producția a depășit 100 de milioane de euro din încasări și merită nota 9, pentru noul suflu adus poveștii și aspectele psihologice moderne ale unui Dantès mai curajos și îndrăzneț, dar al unui Monte-Cristo mai puțin flexibil. O interpretare foarte bună în scurta sa apariție a avut-o Pierfrancesco Favino, singurul actor non-francez din producție în rolul cheie al abatelui Faria, mentorul și al doilea tată al lui Dantès în închisoare. Pentru actorul Italian este al doilea film de succes al anului după ce l-a interpretat pe fidelul servitor al Mariei Callas în filmul biografic “Maria” cu Angelina Jolie în rol principal.
Lucian BOROȘ
Distribuie: