Sâmbătă noapte la München, Paris Saint-Germain a câștigat în premieră UEFA Champions League la finalul primului sezon în noul format al celei mai prestigioase competiții europene intercluburi. Parizienii au oferit un recital învingând cu 5-0 (2-0) pe Inter Milano și stabilind recordul pentru cea mai mare diferență de scor între două finaliste din istoria competiției. Dincolo de golurile lui Hakimi, Doué sau Kvaratskhelia, de prestațiile sclipitoare ale lui Dembélé, Barcola sau Vitinha, de paradele lui Donnarumma, de atitudinea de lider adevărat a căpitanului Marquinhos (ajuns la 10 titluri de campion al Franței), de munca depusă de Nasser Al-Khelaifi și de miliardele investite de statul Qatar, acest triumf continental extrem de râvnit și îndelung așteptat, poarta pecetea unui nobil războinic spaniol, Luis Enrique!
Născut pe 8 mai 1970 la Gijón, în nordul Spaniei, regiunea Asturia, Luis Enrique Martínez García a făcut primii pași în fotbal la echipa locală, Sporting Gijón unde a debutat la 19 ani și a marcat 17 goluri în 45 de meciuri, fiind la bază un jucător de atac. A urmat transferul la Real Madrid în 1991 care i l-a suflat Barcelonei, deși Johan Cruyff și-l dorea mult pe tânărul asturian. În capitală însă, Luis Enrique nu și-a găsit locul, fiind folosit pe mai multe poziții la mijlocul terenului și inclusiv fundaș dreapta, polivalență care avea să-i devină mai târziu o calitate, dar randamentul său ofensiv a fost subțire.
A câștigat un singur campionat în cinci sezoane la Real Madrid, în sezonul 1994-95 când a și marcat un gol împotriva Barcelonei într-o victorie cu 5-0, diferență pe care Los Merengues n-au mai repetat-o de atunci. La echipa națională a devenit om de bază în acea perioadă, fiind mai întâi campion olimpic la Barcelona în 1992 alături de foștii săi colegi de la Sporting Gijón, Manjarin și Abelardo dar și de alte tinere speranțe precum Alfonso, Kiko și un anume Pep Guardiola. Pe scena mare a avut un moment care a rămas în atenția oamenilor în sfertul de finală de la CM 1994 contra Italiei când a primit un cot în plină figură de fundașul Milanului Mauro Tassotti, iar arbitrul nu a acordat penalty pentru Spania deși jucătorului iberic îi șiroia sângele pe față.
Cariera lui Luis Enrique s-a schimbat decisiv și în bine grație Legei Bosman ce intra în vigoare pentru 1996 și a insistențelor lui Johan Cruyff ce nu-l uitase pe Lucho (numele de alint) și l-a convins să vină gratis la FC Barcelona. Inițial privit cu scepticism pentru trecutul său la marea rivală, mijlocașul care avea să facă faimos tricoul cu numărul 21 pe Camp Nou avea să câștige rapid suflarea blaugrana și să devină un cult hero pentru dedicația, implicarea și spiritul de luptă arătat pe teren. Folosit în principal ca mijlocaș de bandă sau inter, Luis Enrique a demonstrat în dese rânduri că nu și-a pierdut deloc din abilitățile ofensive, venind mereu din spate și înscriind multe goluri importante, printre care cinci împotriva lui Real Madrid de-a lungul celor 8 sezoane pe care avea să le petreacă la Barcelona.
Versatilitatea lui cel mai bine a fost evidențiată în Supercupa Spaniei din 1998 când Louis Van Gaal l-a folosit în meciul tur atacant, iar în meciul retur mijlocaș la închidere în funcție de sistemul tactic gândit. O accidentare la genunchi în martie 2000 într-un meci de Liga Campionilor cu Porto l-a făcut să rateze Europeanul din acea vară și încet-încet cariera lui după 30 de ani a fost marcată și de alte probleme medicale în contextul unei gestiuni proaste a clubului catalan de către președintele Joan Gaspart.
Dar un luptător tenace precum Lucho (în spaniolă luchar înseamnă “a lupta”), nu s-a lăsat doborât cu una cu două. A continuat să fie un lider, să își inspire colegii, iar după plecările lui Pep Guardiola și Sergi Barjuan, a preluat în 2002 banderola de căpitan al clubului. Alături de olandezul Philip Cocu care îi ținea banderola în caz de accidentări, Luis Enrique a fost acolo, vocea din vestiar pentru mai tinerii Carles Puyol, Xavi și Andres Iniesta, prinzând un sezon și alături de Ronaldinho înainte de a agăța ghetele în cui în 2004 la 34 de ani după un total de 300 de meciuri și 109 goluri pentru FC Barcelona. La naționala Spaniei se retrăsese după CM 2002 din Coreea de Sud și Japonia, încheiat cu un nou furt amar suferit de “Furia Roja” tot în fața sferturilor, cu un total de 62 de meciuri și 12 goluri marcate.
Cariera lui de antrenor a început la echipa B a FC Barcelona în 2008, pe care a pregătit-o timp de trei sezoane, iar comparațiile cu Pep Guardiola care făcea minuni la echipa mare au început să apară. Dorind să iasă din umbra prietenului și fostului său coechipier, Luis Enrique a plecat să antreneze AS Roma în 2011, dar experiența nu a fost una pozitivă, nereușind să implementeze la clubul capitolin filosofia de joc de posesie imaginată de el. După doar un sezon presărat de critici exagerate din partea suporterilor și jurnaliștilor, a ales să plece, mai ales că Roma urma sa aibă un nou președinte. În 2013-14 a pregătit cu succes pe Celta Vigo, ducând clubul galician în prima jumătate a clasamentului din La Liga și apoi a venit numirea mult așteptată: după un sezon slab, FC Barcelona l-a anunțat antrenor pe fostul ei căpitan, la exact zece ani după momentul retragerii.
Pe Camp Nou a căutat să își impună autoritatea în vestiar și să instaureze o disciplină cu accent pus pe antrenamente foarte intense. Această abordare i-a adus nemulțumiri din partea unora dintre vedete precum Messi, Neymar și Piqué, iar după 6 luni a existat un risc real să fie demis după o înfrângere pe terenul lui Real Sociedad. Dar cu un aliat puternic alături în persoana lui Xavi pe care tocmai îl convinsese să mai rămână un sezon alături de echipă, Luis Enrique a rămas în picioare, echipa a început să joace un fotbal încântător și vara lui 2015 aducea în vistieria clubului o triplă istorică, campionat-cupă-Liga Campionilor, ultima fiind cucerită după o finală cu 3-1 împotriva lui Juventus la Berlin.
Fast-forward 10 ani mai târziu, scenariul s-a repetat pentru antrenorul asturian, reușind tripla cu Paris Saint-Germain, din nou pe tărâm german și împotriva unui adversar italian. Până la momentul fericit de sub cerul Bavariei însă Luis Enrique a trecut printr-o grea încercare pe plan personal. Plecat de la Barcelona în 2017, a fost numit selecționer al Spaniei un an mai târziu și ar fi trebuit să fie prezent pe banca “Furiei Roja” în septembrie 2019 la București în cadrul preliminariilor pentru EURO 2020. Doar că a trebuit din cauza unei situații grave familiale să renunțe la funcție: fiica lui cea mică, Xana a fost diagnosticată cu cancer osos și avea să moară câteva luni mai târziu în august 2019 la doar 9 ani.
Atât Luis Enrique cât și soția lui Elena și ceilalți doi copii ai lor, Pacho și Sira au fost puși în fața unui destin de neînduplecat. Antrenorul s-a ridicat, revenind la meseria care avea încă să îi rezerve numeroase satisfacții. Repus în drepturi ca selecționer, a dus Spania până în semifinalele EURO 2020 și în finala Nations League în același an, 2021. Însă, sub o ploaie de critici venite dinspre presa spaniolă din Madrid care l-a acuzat în mai multe rânduri că nu dorește să cheme la națională fotbaliști de-ai Realului, Luis Enrique a plecat de la națională după o eliminare surprinzătoare în optimile Mondialului din Qatar 2022 în fața viitoarei semifinaliste, Maroc.
Sosit pe Parc des Princes în vara lui 2023 după ce a refuzat o ofertă de la Napoli, Luis Enrique a primit misiunea de a reîmprospăta echipa după proiectul “galactic” eșuat din anii precedenți. Messi deja își anunțase plecarea peste Atlantic, iar de aici lucrurile au fost mai ușoare. Rând pe rând jucători grei dar ieșiți din formă precum Neymar, Sergio Ramos sau Marco Verratti au fost îndepărtați de la Paris, iar în locul lor au venit tineri cu foame de performanță, o parte însemnată chiar francezi. Cu Kylian Mbappé plecând vara trecută la Real Madrid, antrenorul spaniol eliberat de povara starului din vestiar, a construit echipa în jurul ideii de unitate de grup, unde fiecare jucător trebuie să se sacrifice pentru binele colectiv.
După o primă parte a sezonului oscilantă, calificarea în primăvara Ligii Campionilor fiind pusă la un moment dat dub semnul întrebării, parizienii au început să dea recital după recital pe plan ofensiv, iar după echipele franceze și engleze, a venit și rândul italienilor de la Inter să fie învinși în meciul cu trofeul pe masă. Primul UCL din istorie pentru echipa din “orașul luminilor”, triumf venit frumos ambalat și de câștigarea campionatului și cupei. PSG devine a doua echipă din Franța care câștigă prestigiosul trofeu continental, după Olympique Marseille în 1993 care învinsese tot la München niște italieni din “orașul modei”, pe AC Milan.
Un succes de poveste care i se datorează în mare măsură unui spaniol perfecționist pe condiția fizică, pasionat de surfing, cu multiple participări la maratoane și triatloane, căruia focul din vine pentru fotbal nu s-a domolit niciodată, devenit cunoscut în lume prin două prenume care îi conferă o identitate aparte: Luis Enrique. (Lucian BOROȘ)
Distribuie: