România a intrat într-o zonă periculoasă a crizei politice: au trecut deja 100 de zile de când Guvernul condus de Ilie Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură, iar țara continuă să fie administrată de un Executiv interimar, fără puteri depline.
Într-un asemenea moment, întrebarea nu mai este doar cine poate deveni premier, ci cine poate construi suficientă încredere politică pentru ca România să aibă, în sfârșit, un guvern funcțional.
Iar dacă privim retrospectiv la ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni, Eugen Tomac merită rediscutat ca posibilă soluție.
Nu pentru că ar fi singura variantă. Și nici pentru că ar trebui transformat într-un „salvator” al României. Ci pentru că profilul său politic și, mai ales, formula de guvern pe care a încercat să o construiască se potriveau unei situații de criză în care partidele nu mai reușesc să se înțeleagă asupra unui guvern politic clasic.
Tomac a avut o șansă. Dar nu a avut timp să o ducă până la capăt
Pe 4 iunie, Nicușor Dan l-a desemnat pe Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru. Președintele a justificat alegerea prin nevoia unui premier independent față de partidele parlamentare, dar cu experiență politică și capacitatea de a construi un consens.
Tomac a anunțat atunci că intenționează să formeze un guvern tehnic, alcătuit în principal din profesioniști, nu un cabinet construit după algoritmul clasic al împărțirii politice a ministerelor.
Și aici se află, poate, una dintre cheile întregii probleme. România nu duce lipsă de politicieni. România duce lipsă de decizii.
Într-un moment în care partidele își negociază fiecare poziție, fiecare minister și fiecare avantaj electoral, un guvern de tranziție format din oameni competenți, cu experiență profesională și cu un mandat clar ar fi putut reprezenta o ieșire rezonabilă din blocaj.
Mai mult, Tomac a început efectiv să lucreze la o asemenea formulă. Presa a relatat despre o listă de miniștri în care apăreau nume cu profil profesional și instituțional puternic, între acestea fiind vehiculate Luca Niculescu la Externe, Mihnea Motoc la Apărare, Alexandru Nazare la Finanțe și Cătălin Cîrstoiu la Sănătate.
Nu este lipsit de importanță nici faptul că, în timpul negocierilor, Tomac s-a declarat dispus să modifice lista de miniștri pentru a obține un compromis politic. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un om care a venit cu o listă bătută în cuie și a cerut Parlamentului să o accepte fără discuție.
Paradoxul: omul care putea negocia cu toți nu a ajuns să ceară votul Parlamentului
Aici apare poate cea mai mare ironie a acestei crize. Eugen Tomac a fost desemnat premier, a început negocierile, și-a pregătit echipa și a încercat să obțină susținerea formațiunilor parlamentare. Potrivit relatărilor din perioada respectivă, discuțiile au inclus PNL, USR și PSD.
Totuși, Tomac și-a depus mandatul înainte ca Guvernul său să ajungă efectiv la votul Parlamentului. Aici poate fi una dintre marile oportunități ratate ale actualei crize. Un guvern Tomac putea fi respins. Putea fi negociat. Putea fi modificat. Putea fi votat cu condiții. Dar Parlamentul nu a ajuns să spună „da” sau „nu” acelei formule.
În locul unei decizii parlamentare, România a intrat într-o nouă etapă de incertitudine. Iar astăzi, după mai bine de trei luni de la căderea Guvernului Bolojan, problema este încă nerezolvată.
Ce contează mai mult: partidul premierului sau capacitatea lui de a dialoga?
Unul dintre argumentele împotriva lui Tomac este evident: el conducea PMP, formațiune care nu are reprezentare în actualul Parlament.
Dar tocmai aici ar putea exista un avantaj.Un premier care nu depinde de o mare formațiune parlamentară nu vine în Guvern cu obligația de a răsplăti o structură de partid cu zeci de funcții și poziții. În teorie, el poate construi o echipă pornind de la competență.
În plus, experiența politică a lui Tomac este una care îi permite să poarte dialog cu tabere diferite. Este europarlamentar, are experiență parlamentară și europeană și este, din octombrie 2025, consilier onorific al președintelui Nicușor Dan pentru relația cu românii de pretutindeni. Sigur, această apropiere de Cotroceni poate fi interpretată și ca un dezavantaj de cei care vor un premier complet detașat de președinte.
Dar într-o perioadă de criză, problema nu este dacă premierul și președintele sunt apropiați instituțional. Problema este dacă pot lucra împreună și dacă premierul poate construi o majoritate parlamentară.
România nu mai are nevoie de un concurs de orgolii
După 100 de zile de interimat, discuția despre cine câștigă politic începe să devină irelevantă. Câștigătorii și perdanții sunt mai puțin importanți decât costul blocajului. Un guvern interimar poate administra, dar are limite constituționale și politice. Într-o perioadă în care România trebuie să ia decizii fiscale, economice, administrative și sociale dificile, diferența dintre un Executiv interimar și unul cu puteri depline nu este una pur formală.
Este diferența dintre a reacționa la criză și a putea construi o strategie pentru ieșirea din criză. Iar presiunea asupra populației crește.
Inflația, costurile vieții, presiunea fiscală, problemele din sănătate și educație, absorbția fondurilor europene, investițiile și relația cu instituțiile europene nu pot fi puse pe pauză până când partidele decid cine primește următorul minister. România are nevoie de un guvern care să poată lua decizii.
De ce ar merita președintele să se întoarcă la varianta Tomac
Poate că soluția cea mai simplă pentru ieșirea din această criză este, paradoxal, întoarcerea la o variantă deja testată. O nouă nominalizare a lui Eugen Tomac.
Dar cu o condiție esențială: de această dată, partidele să își asume public că îi vor permite să formeze un guvern de tranziție și să îl susțină în Parlament.
Nu trebuie să fie o căsătorie politică. Nu trebuie să fie o coaliție pe patru aniNu trebuie ca PSD, PNL, USR sau UDMR să renunțe la identitatea lor. Este suficient un acord minimal: România trebuie să aibă un guvern cu puteri depline.
Un guvern cu un mandat limitat și obiective clare: stabilitate economică, respectarea angajamentelor europene, gestionarea deficitului, funcționarea administrației, protejarea investițiilor și pregătirea unei perioade politice mai stabile.
Într-o asemenea formulă, Tomac ar putea avea exact rolul pentru care părea potrivit încă de la început: un premier de compromis, capabil să discute cu partidele, dar suficient de liber pentru a-și alege miniștrii după criteriul competenței.
„Da”-ul Parlamentului ar fi mai important decât numele premierului
Este important de spus și contrariul: problema României nu este doar Eugen Tomac. Niciun premier, oricât de competent, nu poate conduce o țară fără o majoritate parlamentară. Chiar Ilie Bolojan avertiza, în timpul negocierilor cu Tomac, că un guvern fără o susținere explicită nu reprezintă o soluție pentru România.
Prin urmare, dacă Tomac ar fi din nou nominalizat, adevărata responsabilitate s-ar muta imediat în Parlament. PSD, PNL, USR și UDMR ar trebui să răspundă la o întrebare simplă: vor un guvern care să funcționeze sau vor ca blocajul să continue?
Pentru că după trei luni de interimat, refuzul de a susține o soluție de compromis nu mai poate fi justificat doar prin calcule electorale.
Uneori, cea mai bună soluție este cea pe care ai abandonat-o prea devreme
Eugen Tomac nu este o soluție perfectă. Niciun politician nu este. Are propriul său trecut politic, propriul partid și propriile controverse. Dar într-o criză politică, premierul ideal nu este neapărat cel care satisface toate partidele. Este cel care poate să le facă să stea la aceeași masă și să voteze un guvern.
Iar Tomac a avut deja un lucru pe care România îl caută de luni întregi: o formulă de guvern bazată mai mult pe profesioniști decât pe politicieni și disponibilitatea de a negocia cu formațiunile parlamentare.
Faptul că acea formulă nu a ajuns să fie testată printr-un vot în Parlament lasă deschisă întrebarea dacă România nu a abandonat prea repede una dintre puținele variante care puteau produce un compromis. Poate că acum, după 100 de zile de criză, este momentul ca președintele Nicușor Dan să reia această variantă.
Iar partidele să facă un lucru rar în politica românească: să accepte că, pentru o perioadă, interesul țării este mai important decât interesul partidului.
România nu mai are nevoie de încă o lună de negocieri. Are nevoie de un guvern. Iar dacă un guvern Tomac, format din profesioniști și susținut temporar de o majoritate parlamentară, poate închide această criză, atunci poate că merită măcar încercat. Pentru că uneori, în politică, soluția nu este cea mai spectaculoasă. Este cea care poate funcționa.
Distribuie: